M-am întâlnit cu vinul la începutul anilor 2000, la o degustare. Pe vremea aceea, să primeşti vin gratis într-o cârciumă ţinea mai degrabă de SF decât de vreo acţiune de promovare de zi cu zi, a oricărui producător cu capul pe umeri, din ziua de azi. Ştiu că am rămas cu gura căscată pe tot parcursul degustării, copleşit de revelarea unui univers paralel, care existase prin preajma mea dintotdeauna, dar pe care nu-l zărisem nici măcar din greşeală (văzusem câteva emisiuni de-ale lui Radu Anton Roman dar… cam atât). Ca şi cum ai intra în dulapul bunicii şi te-ai trezi într-o Narnia plină de butoaie şi podgorii. La sfârşitul degustării eram mai mult nervos decât entuziasmat, şi asta pentru că nu înţelegeam cum poate exista o lume atât de mare, de complexă şi de la îndemână, pe care să fi ignorat-o atâta vreme. Iar când am înţeles că nasul mă va sprijini în acest demers şi, mai târziu, când am descoperit munca şi dragostea din spatele fiecărei sticle (ştiu, sună a clişeu, dar nu e!), am ştiut că drumul meu nu se mai poate despărţi de drumul vinului vreodată.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
Un rose potrivit pentru pretentiosii care nu se multumesc cu rose-urile "de plaja" si isi doresc ceva in plus. Nas complex, cu cireșe, fructe exotice, fructe tropicale, ba chiar si niste ierburi aromatice, cu ceva note ușor afumat-picante. Aciditatea este perfect integrata, ceea ce face vinul usor de baut. In gust se regasesc senzatiile olfactive, cu multe fructe rosii, plus ceva caise / fructe albe, la care se adauga un final in care se amesteca un strop de senzatii dulci cu un alt strop de senzatii tonice. Echilibru, ce sa mai!
Un mister pluteste inca asupra ideii de Petit Sauvignon. Exista sau nu? E bobul mai mic, are randament mai mic (mai multe pielite si mai putin must) sau e tot Sauvignon Blanc? Eticheta de fata sporeste taina fara sa striveasca vreun pic din corola de minuni, ar zice un ardelean mai poet... Vinul nu este nici un mister insa: e bun! Rotund, catifelat, degraba curgator, cu parfum de livada (fructe albe, frunze uscate) si nuante citrice. Aciditatea este acolo, dar trebuie un pic cautata, facand un pas inapoi din fata rotunjimii care tine prim planul. De baut cu incredere, cu prietenii, cu toate papilele si, dupa umila mea parere, cu o ciulama de pui si ciuperci, mamaliga si fara usturoi.
Pana la 30-35 de ani, e OK sa consideri ca sambata e minunata daca incepe cu o bere rece. Daca dupa 35 de ani nu ai inlocuit-o cu Prosecco, crede-ma, e cazul s-o faci! Nu ca n-ar fi potrivit si in alte ocazii - la masa, dupa masa, inainte de masa sau in loc de masa... Dar sambata dimineata are cel mai bun gust, cred. Si cel de fata, un pic mai delicat si mai plin de tinerete decat vinurile medii, este tot un Prosecco plin de pofta de viata, cu arome de fructe exotice, ceva urme florale si clasica patiserie fina. Plin de lumina si de relaxare - bulele din pahar tot spun chestii de genul "dolce far niente", "dolce vita"... De ascultat si de baut!
Sincer vorbind, raman la parerea ca rose-urile sunt mai mult un potential pierdut al strugurilor care ar fi putut fi mai bine folositi pentru vinuri rosii, fie ele si simple. Realitatea se incapataneaza insa sa-mi dea peste nas, asa ca ma intalnesc tot mai des cu rose-uri cu personalitate, cu ceva complexitate si, in general, la care merita sa revii dupa o vreme. Cel de fata are tot ce-i trebuie unui vin: complex (joaca intre fructe rosii de padure si fructe de livada - mere, pere), aciditate cat sa-i stea bine si sa nu fie plicticos, o lungime a gustului remarcabila si atata eleganta cat sa nu ceara momente speciale, dar sa nu fie nici un simplu vin “de plaja”.
Recunosc ca, in peisajul recent aglomerat al pietei romanesti, uitasem pentru o clipa de seria de Grand Vin-uri de la Alira. Le-am gustat pe primele, cand au aparut, iar apoi, spre rusinea mea, m-am lasat purtat spre alte zari. Zic asta pentru ca, personal, am o inclinatie catre vinurile extractive, din fructe supracoapte, un pic prea maturate prin butoaie (nu cat sa-i piarda aroma, totusi), iar acest stil are tot mai putini suporteri. Ma bucur deci sa recomand un „vechi prieten” - un Merlot cu semnatura clasica a lui Mark Dworkin. Primul lucru pe care il vezi dupa ce treci de dopul (atentie, dopuri sensibile!) acoperit de ceara este culoarea de vin ajuns la maturitate, cei opt ani de viata fiind corect tradusi in marginea ruginie. Debutul olfactiv este timid si greoi, ca mamutul din Ice Age, care se tot codea sa o curteze pe ultima membra a speciei sale. Insa, dupa o vreme, incep sa se perinde prin pahar fructe uscate (smochine, stafide), urmate de cirese si visine supracoapte, condimente, ciocolata cu lapte, cacao si un iz de frunze uscate. Gustul explodeaza rapid si umple perfect gura, cu mare intensitate si remanenta retronazala. Adica e lung si frumos, cu fructe inca proaspete, zemoase, cu o aciditate buna, care provoaca salivatie. De baut pana nu vine caldura!
Desi este o companie de familie, la cele 640 de hectare intinse pe sase DOC-uri, Vignobles Andre Lurton este una dintre cele mai mari companii din Bordeaux. Un soi de “deci se poate!” aruncat celor care nu cred decat in microberarii, microvinarii si alte lucruri mici si delicate. Ce-i drept, vinul de fata - un soi de simbol al firmei - nu’i nici pe departe vreun premier cru, dar tare mi-ar placea sa-l am tot timpul in frigider! Nas frumos, cu ceva coarna, visina, cirese, ba chiar si o urma de curmala. In gust, se simt ceva taninuri rotunde, usor active, dar degraba acoperite de cirese, fructe de padure, note vegetale, piperuri, cacao sau ciocolata cu lapte. Fruct cat trebuie, sa nu fie nici prea modern, nici prea intelept, aciditate asijderea. Daca a mai ramas cozonac prin frigider, prinde bine!
Oi mai fi zis, n’oi mai fi zis, cu riscul de a ma repeta: Pinot gris este un soi mult subapreciat. Bine facut, este mai subtil si mai elegant decat multe dintre vinurile fratelui sau vitreg, Chardonnay. Si, desi sunt mai aproape cu sufletul de varinanta alsaciana, cu corp plin si rotund, iata ca si un italian mai verde si mai acid poate fi la fel de surprinzator. Vivace pentru varsta lui, cu tente minerale pronuntate, un rest mic de zahar care ascunde partial aciditatea, este genul de Pinot gris “de livada”, plin de fructe albe (mere, pere), imbracate in cateva nuante florale. Perfect pentru acest prim val de caldura, care pare sa dispara cu fiecare nor.
La fel ca Amarone, Recioto este un stil de vinificare ce presupune uscarea strugurilor inainte de a fi presati, ceea ce conduce, evident, la o concentrare a zaharurilor si a aromelor. Daca la Amarone este vorba despre o fermentare completa, care produce vinuri seci, cu un nivel ridicat de alcool, la Recioto vorbim despre o fermentare intrerupta, care lasa suficient zahar cat sa putem califica vinul drept demidulce sau dulce. Eleganza este un vin dulce, cu note de cacao, zahar ars, fructe rosii si negre zaharisite, cu un final de dulceturi si ciocolata, destul de aproape de un recioto clasic, chit ca – mai mult ca sigur – are la baza alti struguri. Se simte stilul consacrat al Alira, de fructe supramaturate si usor oxidativ dar, in contextul unui vin ducle, acest stil va fi chiar si pe placul iubitorilor de fresh & fruity.
Nu o fi Negrul de Dragasani vreun "portdrapel" al soiurilor romanesti dar, sincer vorbind, tare mi se pare ca uneori are de spus mai mult despre Romania si despre romani decat Feteasca neagra. Asa, un pic (mai mult, chiar) rustic, dar slefuit si coerent, un taran curat si ager, pe cale sa termine facultatea de filosofie... Iar cel de la Via Marchizului, de cativa ani incoace, este tot mai jucaus, mai nuantat si mai convingator. Cand crezi ca ai dat de o banala duda supracoapta, cazuta din copac, aromele te muta catre mure proaspete. Cand crezi ca ai dat de lemn uscat, e de fapt o nuanta de ciocolata care il acopera, unde ai impresia ca e ceva, o nota de fiert, de ars - gasesti de fapt ceva smochine, curmale sau alte uscaciuni. Frumos si de perspectiva, chiar daca acum inca se zbate in chinul adolescentin de a nu putea formula exact tot ce-i trece prin gand.
Vinurile The Federalist candideaza, in tabloul meu de lucruri suprarealiste legate de vin, la un loc de frunte. De la inimosul strugure „American” care e Zinfandelul, sau faptul ca vinul este „big & bold” pentru ca s-a instalat pe continent cam in vremea in care Alexander Hamilton punea bazele Partidului Federalist, pana la „Hamilton a murit la capatul unei arme fumegande, deci am facut un vin cu nuante de fum” – cam tot ce e legat de comunicarea acestui vin ma depaseste. Sau nu, dar nu vreau sa fiu rau. In schimb, dupa ce deschizi sticla, povestilea astea cam incep sa nu-si mai gaseasca locul: vinul este, clar, un seducator. Și nu unul subtil, ci genul de crossfit-er care recita Shakespeare. Cand te astepti ca totul sa fie la vedere – fructe de padure mature, oleaca de fum si ceva condimente – atunci incepe sa scoata note subtile, ba de gemuri mai uscate, ba o cireasa mica si ascunsa… Iar pe papile, pentru iubitorii de vinuri rosii moderne si intense, este un deliciu. Postgustul mediu spre lung este foarte cald, singura indicatie a alcoolului ridicat (15%), altfel prea bine integrat pentru fi sesizat. De carnuri picante!
Cred ca Prince Mircea este de multa vreme mai mult un reper decat un vin. Are atatia ani de calitate constanta (si de pret bun alaturi de calitate), incat sunt sigur ca producatorii nascuti mai tarziu s-au folost de Mircea si de fratele lui mai mare, Matei, pentru a se pozitiona pe piata si pentru a-si evalua propriile vinuri. Fara nici o urma de surpriza, ne intalnim din nou cu un vin intens, plin de fructe rosii, atat olfactiv, cat si gustativ, bine acompaniat de condimente din zona piperului si chiar a ardeiului iute, ba chiar si cu o urma de cenusa, bantuind un pic nasul si postgustul. Chiar daca este intens aromatic si are un corp mi degraba dens, Mircea este totusi un vin caracterizat de eleganta (e „Prince”, nu?), iar postgustul suculent si aciditatea vioaie il fac potrivit inclusiv pentru serile mai calde…
Chiar daca, de obicei, sunt la curent cu noutatile, am avut surpriza sa aflu, cu doar cateva ore inainte sa gust acest vin, ca a apucat deja sa faca ceva zgomot prin societatea inalta si relativ inchisa a finilor cunoscator de vin. Bine, de trecut pe la urechi ca exista - imi trecuse, insa nu ajunsese si pe sub nas... Asa ca m-am intalint cu el avand deja niste asteptari (ceea ce nu e mereu bine). Ce sa zic, a facut fata cu brio, desi cunosc doi-trei iubitori de Pinot Noir care ar da cu el de pamant. Daca ar fi sa cantarim spectrul aromatic, am gasi probabil vreo treime dintre arome provenite din interactiunea cu salbaticiunile de drojdii si spre doua treimi ca arome specifice de soi (sau 40/60?). Ceea ce ii da vinului o latura rustico-hipstereasca, cu un echilibru de tip turbofolk, in care niste note care aduc aminte de buturuga si capsunica se joaca de-a v-ati ascunselea cu fineturi de Bourgogne. Și gustul parca sta in aceeasi zona experimentalista asa ca singurul lucru pe care pot sa vi-l promit este ca veti face cunostinta cu un vin care fie va place mult, fie va calca pe nervi si sensibilitati. Sigur nu e un vin de indexat an zona „vazut, placut, poate revenim, uitat”. Felicitari oenologului. Inca vreo cateva sute de vinuri de-astea si ne putem prezenta in lume!
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...