M-am întâlnit cu vinul la începutul anilor 2000, la o degustare. Pe vremea aceea, să primeşti vin gratis într-o cârciumă ţinea mai degrabă de SF decât de vreo acţiune de promovare de zi cu zi, a oricărui producător cu capul pe umeri, din ziua de azi. Ştiu că am rămas cu gura căscată pe tot parcursul degustării, copleşit de revelarea unui univers paralel, care existase prin preajma mea dintotdeauna, dar pe care nu-l zărisem nici măcar din greşeală (văzusem câteva emisiuni de-ale lui Radu Anton Roman dar… cam atât). Ca şi cum ai intra în dulapul bunicii şi te-ai trezi într-o Narnia plină de butoaie şi podgorii. La sfârşitul degustării eram mai mult nervos decât entuziasmat, şi asta pentru că nu înţelegeam cum poate exista o lume atât de mare, de complexă şi de la îndemână, pe care să fi ignorat-o atâta vreme. Iar când am înţeles că nasul mă va sprijini în acest demers şi, mai târziu, când am descoperit munca şi dragostea din spatele fiecărei sticle (ştiu, sună a clişeu, dar nu e!), am ştiut că drumul meu nu se mai poate despărţi de drumul vinului vreodată.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
Un Cabernet de Dealul Mare plin de tipicitate aromatica, in ciuda corpului mai degraba zvelt, sustinut mai mult de taninuri decat de extract. Chiar daca are cinci ani – o varsta absolut rezonabila pentru consum – vinul este inca tanar, viu, iar taninurile reactive il recomanda mai degraba pentru gastronomie decat pentru consumul „liber”. Desi ar putea parea un semn de suprabaricare, nu este. Aromele sunt la locul lor, cu fructe rosii si negre elegant completate de condimente, gustul se afla in deplina coerenta cu impresiile olfactive, completat pe final de senzatii apropiate de ciocolata cu lapte si picanterii. La multi ani, Constantini si Elene!
Salento este o tara dintr-o tara, dintr-o regiune a unei tari. Aici, locuitorii vorbesc salentino, un dialect de origine siciliana, pana la marginea orasului Taranto, de unde incepe sa se vorbeasca tarantino pana in vest, la mare. In Salento se mai vorbeste si griko, un dialect ramas din vremea cand grecii stapaneau Apulia. Varful tocului cizmei, de unde vine acest Primitivo di Manduria, este o zona complexa si dificila, lucru care se vede din bucataria locala, trecand prin vin, pana la dialectele stranii ale caror granite sunt la fel de bine definite ca ale statelor medievale. Vinul face parte dintre acele Primitivo di Manduria care iti explica de ce americanele White Zin (da, Zinfandel si Primitiv sunt aproape acelasi lucru, clone foarte apropiate ale croatului Crljenak) nu pot fi decat erori gramaticale, fracturi logice sau pur si simplu impertinente. Primitivo da in general vinuri pline, grele, maiestuoase, care pastreaza fierbinteala bolovanilor printre care cresc viile batrane, nesustinute de spalieri. Alcool puternic, taninuri grele, dar catifelate, o culoare intensa si profunda (pe alocuri se foloseste ca soi tinctorial, adica pentru imbunatatit culoarea altor vinuri), cu adancimi de gemuri si dulceturi de fructe rosii… Fiind unul dintre cele mai scumpe Primitivo din Puglia, luati toate cele de mai sus, amplificati-le, adaugati subtilitate si va rezulta Cosimo Varvaglione Colezzione Privata, vinul de lux al unei crame destul de mari pentru standardele italiene, dar care dovedeste ce se poate naste cand se intalnesc via veche si munca in exces. Adaugati o traditie de aproape un secol a familiei de producatori, dar si efortul unei intregi regiuni de a-si recupera reputatia, patata de cateva vinuri mai discutabile, produse prin anii '90-2000 si veti intelege de ce se pot bea vinuri senzationale, dar accesibile, dintr-o indicatie de origine atat de putin populara.
Salento este o tara dintr-o tara, dintr-o regiune a unei tari. Aici, locuitorii vorbesc salentino, un dialect de origine siciliana, pana la marginea orasului Taranto, de unde incepe sa se vorbeasca tarantino pana in vest, la mare. In Salento se mai vorbeste si griko, un dialect ramas din vremea cand grecii stapaneau Apulia. Varful tocului cizmei, de unde vine acest Primitivo di Manduria, este o zona complexa si dificila, lucru care se vede din bucataria locala, trecand prin vin, pana la dialectele stranii ale caror granite sunt la fel de bine definite ca ale statelor medievale. Vinul face parte dintre acele Primitivo di Manduria care iti explica de ce americanele White Zin (da, Zinfandel si Primitiv sunt aproape acelasi lucru, clone foarte apropiate ale croatului Crljenak) nu pot fi decat erori gramaticale, fracturi logice sau pur si simplu impertinente. Primitivo da in general vinuri pline, grele, maiestuoase, care pastreaza fierbinteala bolovanilor printre care cresc viile batrane, nesustinute de spalieri. Alcool puternic, taninuri grele, dar catifelate, o culoare intensa si profunda (pe alocuri se foloseste ca soi tinctorial, adica pentru imbunatatit culoarea altor vinuri), cu adancimi de gemuri si dulceturi de fructe rosii… Fiind unul dintre cele mai scumpe Primitivo din Puglia, luati toate cele de mai sus, amplificati-le, adaugati subtilitate si va rezulta Cosimo Varvaglione Colezzione Privata, vinul de lux al unei crame destul de mari pentru standardele italiene, dar care dovedeste ce se poate naste cand se intalnesc via veche si munca in exces. Adaugati o traditie de aproape un secol a familiei de producatori, dar si efortul unei intregi regiuni de a-si recupera reputatia, patata de cateva vinuri mai discutabile, produse prin anii '90-2000 si veti intelege de ce se pot bea vinuri senzationale, dar accesibile, dintr-o indicatie de origine atat de putin populara.
Nas intens mineral, cu mult calcar si cremene, ceva fructe galbene si o nuanta afumata. Aciditate vie, compensata de un corp mai degraba atletic, cu postgust interesant, in care sunt surprinse si nuantele minerale si cele de fructe albe si exotice. Final citric, proaspat, care compenseaza senzatiile alcoolice ramase pe papile. Nu este in nici un caz un vin de baut fara ceva de mestecat alaturi si, oricat de imbietoare ar fi mineralitatea sa, nu este un vin de sprit. Dimpotriva, necesita ceva elegant, subtil si, daca se poate, simplu – ma gandesc la crevete in clatita pufoasa, cu sos de unt sau altceva similar, la fel de lejer si hedonist. Spor!
Un asamblaj rar, de Feteasca neagra si Pinot noir, reteta incercata, pare-mi-se, o singura data pana acum, cat o fi Dealu Mare de lung. Si este o reteta spectaculoasa – in loc sa fie imbarbatata si imbatosata subtirateca Feteasca neagra cu vreun Merlot sau Cabernet mai vartos, s-a purces la exploatarea aromelor in stil clasic de Bourgogne. A rezultat un vin care nu impresioneaza prin densitate, dar in care se joaca nuante nemasurate de lemn, fructe rosii, ceva note pamantoase si multe, multe condimente. Finalul lung si picant se face mai bine simtit daca aerisiti vinul macar o ora si daca il gustati pe la 12-13 grade Celsius. Frumos, intens, dar echilibrat, cu un discurs elegant.
Un cupaj de Pinot Noir, Chardonnay si Chenin mai dificil de localizat decat te-ai astepta de la un spumant de tip Charmat. In primul rand aromele sunt departe de cele ale unui extrabrut obisnuit, tinzand mai degraba catre fructe rosii decat spre drojdii (aici greu de depistat) sau produse de panificatie (deloc), cum te-ai astepta. Nici culoarea nu face parte din spectrul obisnuit, micile inflexiuni rozalii fiind departe de rozul somon despre care vorbeste site-ul producatorului. In schimb, alcoolul prietenos (12%), impreuna cu senzatia amicala a fructelor din gust si postgustul curat si proaspat fac din acest spumant bautura perfecta de intampinat caldura de la pranz sau, cum se poarta in randul celor fara carnet de conducere – pentru inceput cu dreptul o zi lenesa...
Undeva, dincolo de rigorile lumii noi - arome intense si nivel ridicat de alcool (14,5%, dar nu se simte, nu va faceti griji) -, acest Cabernet parea sa ascunda si alta poveste. Dupa una-doua inghitituri era clar ca nu este un vin „facut ca sa placa”, cel putin nu tuturor. Site-ul producatorului arunca un pic de lumina: viile de pe care s-au cules strugurii au 80 de ani, se afla la peste 1000 de metri altitudine si sunt foarte aproape de raul Mendoza, ceea ce asigura un strat aluvionar (20% argila) de jumatate de metru deasupra bolovanisului. O explicatie plauzibila pentru taninurile rotunjite, dar foarte ferme, pentru intensitatea si varietatea de nuante de fructe (rosii si negre), dar mai ales pentru postgustul lung, intens si, la drept vorbind, barbatesc – asa cum ii sade bine Cabernetului. Nuantele picante, vanilia uscata, stropul de fum si senzatia generala de vin plin, bogat, se adauga acestora pentru o surpriza deplina, bine asezata pe papile, pe cerul gurii si pana spre amigdale. Bine jucat, Argentina!
Un Sauvignon blanc atipic, ca toate vinurile acesui producator, unde se pare ca tema dominanta este joaca de-a intensitatile variabile intre notele principale si cele secundare. Debutul olfactiv este covarsit de citrice (limeta, lamaie), pentru a evolua mai apoi spre fructe albe si nuante ierboase – o evolutie destul de complexa pentru un vin atat de tanar. Gustul este dominat de fructe albe (mar, piersica), insa jucat intre toate nuantele resimtite si olfactiv, iar corpul destul de dens spune clar ca nu avem de-a face cu un Sauvignon Blanc clasic. Cu o urma de mineralitate si o aciditate sprintena, este un vin de urmarit pentru inca vreo doi-trei ani, cel putin!
Nas frumos, parca un pic atins de fum, care ar duce cu gandul la o fermentatie in baric, cu note minerale si ceva nuante, destul de ascunse, de caisa si fructe confiate. Gustativ, are o prospetime surpinzatoare pentru maturitatea nasului, cu o aciditate scoasa in relief de aromele de fructe necoapte (din nou caise, insa de aceasta data verzi, corcoduse necoapte si ceva citrice). Initial, este departe de punctele afisate pe sticla, dar intr-o zona totusi exceptionala pentru acest soi relativ neutru. In plus, particula grigio ar implica si o declaratie a intentiei de a crea un „vin de vara”, specifica abordarii acestui strugure in Italia (spre deosebire de pinot gris-urile care, invocand apartenenta la scoala franceza, cauta arome de fructe supramaturate, zemoase si chiar cu influente tropicale). Pe de alta parte, evolutia in pahar pare nesfarsita, in deplina contradictie cu vivacitatea resimtita pe papile, adica un vin pe de o parte complex, pe de alta racoritor si nepretentios. Un mic, dar placut paradox italian.
Vrem, nu vrem, viata merge inainte, iar supraproductia globala de vin conduce la aparitia a din ce in ce mai multe expresii care incearca sa aduca traditiile in modernitate, sa prinda si sa fidelizeze consumatori din ce in ce mai tineri, dar sa si spuna povestea atat de necesara vanzarii oricarui vin. Din fericire, dat fiind ca multe asemenea experimente sunt facute de oameni care chiar iubesc vinul (uneori mai mult chiar decat profitul), cateodata apar surprize mai mult decat placute. Apassilento (o asemenea supriza) este cel mai probabil un nume provenit din apassimento – metoda prin care strugurii sunt lasati sa se usuce (si sa-si concentreze mustul) dupa cules, in camere speciale, pe rafturi de bambus sau de paie. Vinul nu e chiar bomba de fruct, dar nici departe, cu multe nuante de coacaze negre si rosii, prajitura de cirese, prune, prune afumate, dulceata de caise, ba chiar si ceva fructe confiate, totul intr-un ansamblu elegant si echilibrat. Gustul este dominat de fructe, fin, catifelat, lung si cu un final in care putinul zahar rezidual chiar isi face bine simtita prezenta.
Un vin care merita sa fie baut dintr-un pahar de vin rosu. Ba chiar si aerisit un pic, inainte, si sa nu fie nici chiar rece… Adica un alb bun de primavara rece, genul de vin care pozeaza in „racoritor si proaspat”, dar este, de fapt, cald si plin de fructe zemoase. Nasul povesteste despre ceva din zona tropicala - mango, un strop de compot de ananas – dar si mai neaos-europeana, cu un pic de piersica, urme de flori uscate si de miere. Senzatia cea mai reconfortanta din gust este data de alcoolul destul de redus (12,5%), alaturi de care s-ar resimti, parca, si o nota minerala. Postgust mai degraba mediu-lung, cu fructe galbene si multa prospetime. Ce sa mai: vin de sambata dimineata, de vacante relaxate si de dor de duca. Sau macar de chiulit de la serviciu...
Fata de multi producatori autohtoni si, in genere, europeni, Vicente Gandia este un colos, cu proprietati care acopera noua (!) denumiri de origine si care isi masoara productia in zeci de milioane de sticle. Cu atat mai mult ma face acest vin sa-mi doresc sa-l vad pe masa micilor giganti autohtoni, ca demonstratie a faptului ca, acolo unde respectul fata de nume este mai important decat dragostea de profit, se pot face lucruri bune si in cantitati mari. Hoya de Cadenas Reserva Privada este un exemplu clar: culoare frumoasa, in care abia se zaresc cei patru ani trecuti, si cu un nas plin, de visine supracoapte, prune, fructe negre, condimente si ceva ierburi aromatice. Corpul, fara sa exagereze in greutate, inglobeaza perfect un alcool exact cum ar trebui sa fie (12,5%), iar gustul, desi poate putin scurt, este cald si plin de fructe care se perinda pe bolta palatina. Un vin de baut de placere, cu ceva coaste de porc la cuptor si unul-doi amici de nadejde, pentru o seara lunga.
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...