Nu mai ştiu exact cum m-am îndrăgostit de vin. Probabil că s-a întâmplat pe o terasă deasupra unui bulevard, observând uimit cum se oglindesc energia şi tumultul oamenilor de dedesubt într-un simplu pahar de Riesling. Mă gândesc deci că a bea un pahar de vin nu e doar o plăcere, ci şi un mijloc de a cunoaşte lumea. Şi nu unul pentru cei leneşi, pentru că vinul bun trezeşte curiozitatea, te face să iubeşti diversitatea, te îndeamnă să călătoreşti. Nu sunt un critic de vin, ci un iubitor al lui - am încercat multe vinuri, le-am privit cu atenţie şi curiozitate şi m-am simţit uneori suficient de curajos încât să scriu despre ele. Mi se pare că cel mai bun lucru pe care-l poţi face când scrii despre vinuri este să le recomanzi pe acelea care te-au transportat, într-un fel sau altul, din locul în care te aflai. Da, cred că mi-am amintit cum am devenit pasionat de vin: am citit undeva o recomandare inspirată.
Daca esti aici, stim deja ca iti plac vinurile bune.
Vrei sa povestesti pe site despre pasiunea ta?
Deși e intrat într-al cincilea an de viață, acest veronez realizat din Corvina încă se află sub dominația aromatică a lemnului de stejar - cu note de vanilie și ciocolată care sar din pahar. Totuși, în spatele acestora se ascunde destul de multă adâncime, în special gustativ, cu senzații "crowd pleaser" de fruct supracopt sau stafidit bine echilibrate de lucruri condimentate (dafin, salvie) și de note saline intense, care-l fac interesant. Lucru la care contribuie și mijlocul suplu și bine definit, aciditatea proaspătă care echilibrează tot ansamblul, plus structura tanică vie și moderată. Recomand doar o aerare mai lungă pentru a scoate fructul mai la suprafață.
Dac-ar fi să-mi imaginez că sunt comentatorul unei imaginare confruntări vini-viticole între două țări cu tradiție, as spune că acesta e contraatacul nimicitor al Spaniei venit după atacul vinurilor italiene din Puglia. E tot un vin solar, venit evident dintr-un loc cald și secetos, cu arome dulcege și textura voluptoasă. Dar aromatica spaniolului e mai serioasă, cu nuanțe pământoase și de pielărie; corpul e mai taninos și dens, chiar dacă foarte fin, iar aromele date de maturarea în lemn fac un lung pas înapoi a doua zi. Mai trebuie neapărat menționată aciditatea: vinul are prea multe taninuri pentru a fi numit suculent, însă curge cu o ușurință remarcabilă - în special a doua zi.
Deși nu-mi place sa contrazic *acel* site popular de recenzii populare (repetiția e intenționată), acesta e un Valpolicella Classico Superiore foarte lejer, cel puțin în acest stadiu al existenței sale. Aromele amintesc de gem de căpșune, dulceață de cireșe amare, un pic de "crème de cassis", un pic de frunze de dafin și ceva nuanțe autumnale, de covor de frunze uscate într-o pădure de foioase (iertați-mă, vă rog). Mi-a plăcut textura onctuoasă, cu taninuri extrem de bine integrate (și nu tocmai abundente); nu m-a impresionat așa mult aciditatea ușor sub medie (dar asta e și o chestiune de gust personal, mai ales că vinul e echilibrat). Un vin plăcut, de intensitate și persistență medii, care nu cere prea multă atenție din partea degustătorului - doar ați face bine să-l răciți un pic mai mult decât se obișnuiește la vinuri roșii.
Un vin aflat încă în adolescență, dar deja gata de băut, cu arome care amintesc poate de fructele stafidite ale lucrurilor mai sudice, dar în același timp cu un pic mai multă fermitate și structura. Foarte suculent, cu dulceața fructului (plus ceva zahăr rezidual) bine echilibrate de aciditatea "mouth-watering" și de taninurile destul de dense, dar foarte fin șlefuite. Simplu, suculent și gustos; mai bun a doua zi, dar sigur plăcut și imediat după ce-ați scos dopul.
Au trecut și sărbătorile astea și - dacă sunteți și voi la fel ca mine - aveți acum nevoie de lucruri un pic mai ușoare, fie că e vorba de vin, de mâncare sau de cultură. Din păcate vă pot ajuta doar la capitolul vin; din fericire am o recomandare cât se poate de simpatică (atât timp cat nu încercați ciudata modă a "dry january"; haideți mai bine să fim cumpătați în general, nu doar într-o anumită lună). Sauvignon-ul Blanc de la Villa Vinea nu excelează prin precizie aromatică sau complexitate; oferă în schimb echilibru și plăcerea simplă de a vă bucura de un vin savuros, cu arome directe, aciditate bună, un pic de corpolență și de zahăr rezidual. Atenție doar să nu terminați prea repede sticla, e totuși ianuarie.
O cava veselă, proaspătă, cu o prospețime a fructului foarte plăcută, plus discrete note de patiserie. Are destul zahăr rezidual (scos în evidență și de dulceața fructului) încât să nu sperie pe nimeni, dar și să rămână echilibrată. Are bule fine, persistență, aciditate bună; doar căldură-n calorifere (sau pardoseală) să fie!
Spumantele din Crâmpoșie nu se găsesc chiar pe toate drumurile, așa că am fost foarte curios să încerc vinul de azi. Primul lucru remarcat sunt aromele intense de autoliză - o combinație de lucruri fine (croissant) și rustice (pâine cu maia). Există și note floral-ierboase, dar nu vă așteptați la fruct exuberant sau multă dulceață. Gustul se înscrie în aceleași coordonate aromatice, iar textural are cremozitate și bule fine. Aciditatea bună și cantitatea mică de zahăr (e extra-brut) îi dau un aer sobru, și are nevoie de un pic de timp în pahar ca să se exprime la maxim.
Din punctul meu de vedere i-ar face bine să-l tineti vreo jumătate de oră în frigider înainte să-l turnati in pahare, dar în rest, cu tot nivelul de alcool ridicat, e un vin plăcut, din genul "crowd pleaser", cu care poți merge liniștit în vizită și la necunoscători, dar și la oameni ceva mai experimentați. Are desigur aromele sudice de fruct aproape stafidit (la care contribuie și metoda appassimento), fără a cădea în păcatul dulcetii excesive.
Un Syrah făcut să fie mai suculent, mai puțin închis la culoare, cu taninuri bine ținute în frâu. Chiar dacă n-are (nici pe departe) suficientă forță pentru a putea fi numit "full-body", gustul are o onctuozitate foarte plăcută, aciditatea e ridicată, alcoolul temperat iar finalul vine cu note condimentate. Mi-a plăcut mult imediat după deschidere, când fructul s-a arătat mai curajos; a doua zi devenind însă un pic cam angular.
O Fetească Neagră cu 14,9% alcool care bifează fără efort multe din preferinţele unui segment larg din publicul local (şi nu numai): mult fruct foarte copt, chiar uşor gemos/confiat, subliniat de baric în curs de integrare; corp dens şi onctuos, cu dulceaţă intensă a fructului şi taninuri prezente, serioase şi-n acelaşi timp cizelate. Mie mi-au plăcut însă aromele de coacăze şi ierburi aromatice uscate din nas - un contrapunct foarte nimerit pentru lucrurile altfel mai dulci pe care acesta le evocă - dar şi o anumită senzaţie de suculenţă pe final, mai ales când vinul e un pic mai rece decât zice canonul. Da, este o Fetească "big and bold", ceea ce slavă Domnului s-a mai văzut de destule ori, deci epifania ar putea sta în plusul de prospeţime şi echilibru pe care le aduce - întrebarea pentru viitor fiind dacă plusul respectiv e suficient de consistent încât să-şi merite numele. De încercat, dar cu aerare temeinică - latura condimentată merită efortul de a fi relevată - şi de revăzut peste doi-trei ani, când elementele se vor fi integrat şi mai bine.
Voi începe cu partea mai puțin plăcută pentru mine: acest Merlot suferă un pic de păcatul românesc al taninozității excesive (care nu-i neapărat un păcat în contextul unui vin bordolez, dar suntem pe alt meridian). Pe de altă parte, își menține echilibrul, într-un joc plăcut intre dulceața fructului (și a stejarului), alcoolul relativ ridicat și aciditatea foarte bună. E destul de concentrat, și cred că un pic mai multă finețe gustativă l-ar fi dus foarte sus, mai ales ca fructul are prospețime, pe langa niste nuanțe condimentate cât se poate de interesante. Este deci un vin foarte reușit, pentru mine într-un stil un pic mai agresiv.
N-avem chiar în fiecare zi ocazia să încercăm un vin roșu appassimento (realizat din boabe lăsate să se stafidească pe ciorchinele cules) care de-abia dacă a împlinit un an de la culegerea strugurilor. Cu toate astea nu pare nici prea tanar, nici prea... stafidit, ci vine cu o combinație un pic neobișnuită de fruct acrisor și gemuri, cu o notă clară de dulceață de cirese amare cu coajă zaharisită de lămâie. Gustativ e exact cum ne sugerează nasul: onctuos, dulceag, dar și proaspăt, ceea ce e și o caracteristică a soiului. Nu dau doi bani pe punctele Luca Maroni, și sigur că cele 97 de boabe sunt exagerate, dar pe de alta parte asta chiar e un exemplar reușit, mai ales dacă vă plac vinurile solare ale sudului Italiei.
Ne dorim ca experienta ta alaturi de noi sa fie una lipsita de dificultati. Daca insa ceva nu functioneaza sau ai vreo recomandare pentru noi, iti stam la dispozitie.
P.S.: 🍷 Don`t drink and type...